Mi-a povestit de iubirea ei cea mare: Cosmin. Imi mai povestise ea de el dar, doar niste franturi. Asta in pauzele de la munca (pentru ca la inceput, traiul in Germania nu a fost chiar atat de bun, mai ales ca nu avea nici o ruda acolo).
L-a cunoscut pe Cosmin intr-un pub (hmm ceva imi pare cunoscut :-D), la ziua unei prietene de-a ei. Era dragut si statea intr-un loc mai retras. Si el venise cu niste prieteni. La un moment dat, ea s-a ridicat sa danseze si el i-a cerut un dans. Un dans care s-au facut trei. :)) Mi-a povestit ca a si sarutat-o de la primul date. I-a cerut voie sa o sarute. Asta m-a amuzat copios.
Mi-a povestit de prima lor intalnire "adevarata" si de saruturile patimase pe care si le ofereau. Totul era asa de frumos incat eu deja eram "ea", iar Cosmin era "printul pe cal alb". Mi-a povestit de toate mesajele pe care si le dadeau si cum o lua de fiecare data in brate si o saruta, de nenumaratele declaratii de dragoste. Era genul de dragoste care se hraneste din tine, care te devoreaza usor.
Asa au trecut cateva luni si a venit Craciunul. Atunci a fost prima lor cearta "pe bune". El era obisnuit sa-si petreaca sarbatorile de iarna cu familia, iar ea a insistat sa le petreaca la ai ei, impreuna. A fost 1-0 pentru Amelia. Nici nu imi imaginam sa fi fost altfel. De cand o cunosc eu pe ea, mereu a obtinut ceea ce si-a dorit.
Atunci i-a cunoscut familia ei. Imi aduc aminte ca atunci am vorbit la telefon si era atat de fericita. "Crede-ma draguto, daca l-ai cunoaste, te-ai indragostit de el. E atat de frumos si atat de dulce. Si se intelege cu ai mei. Nu credeam totusi ca se vor intelege. Il stii pe tata, e mai autoritar..". "A fost cel mai frumos Craciun", mi-a marturisit ea.
Se mai certau ei dar, ca orice cuplu, cu bune si rele. Au iesit cu prietenii ei de cateva ori. Alteori singuri. Timpul se scurgea asa de frumos. Dar la un moment dat, au ajuns la o rascruce de drumuri. De fapt, am aflat abia acum, ca el nu ii facuse niciodata cunostiinta cu familia lui sau cu alti prieteni. De parca voia sa o tina ascunsa. Ma intreb oare cat suferise saraca Amelia din cauza asta? De fiecare data cand vorbeam cu ea, parea atat de fericita. Dar oare cate lucruri ascundea de fapt?
Ea voia o relatie serioasa si tot ce implica aceasta, ea era dispusa sa isi asume. El era indecis. Nu facea nimic pentru a evolua, nu punea nici o caramida pentru a construi aceasta relatie. S-au certat intr-o seara. Mi-a povestit ca nu a mai sunat-o atunci ci, abia a doua zi. Ea i-a spus ca nu m-ai poate constinua. Ura incertitudinea.
La vreo 5 luni l-a cunoscut pe Iulian. Nu era pragatita pentru el dar si-a dat seama ca el o va ajuta sa treaca peste si nu doar asta, ci si in viata. Ii va fi alaturi la bine si la rau. La 1 an a cerut-o si a acceptat (imi aduc aminte de "obsesia" ei: daca nu ma cere dupa 1 an, ii dau papucii..imi pierd tineretea cu el; clar nu ma mai cere daca nu o face atunci :)) ).
- "Te mai gandesti vreodata la Cosmin? Cum ai reusit sa il uiti? Stiu ca l-ai iubit foarte mult."
- "Rareori. De fapt, nimeni nu e indispensabil. Mi-am dat seama ca el nu o sa faca niciodata un pas inainte. L-am iubit enorm, poate mai mult decat pe oricare alt barbat din viata mea si tocmai asta m-a facut sa ii redau libertatea. El nu era pregatit pentru mine. Eu voiam prea mult, el nu a invatat niciodata sa imi dea cat voiam. Nici nu cred ca a vrut..."
Acum e fericita cu Iulian si au si doi copii frumosi. Imi pare rau ca nu l-am cunoscut niciodata pe Cosmin. Mi-ar fi placut sa il cunosc pe cel pe care o facuse pe Amelia atat de fericita dar, asta e. A fost doar o alta poveste superba de dragoste, asa cum, poate, doar in carti o mai gasesti.
