Doar o alta poveste de dragoste

     Intr-o zi m-am intalnit cu o buna prietena de-a mea, Amelia. Nu o mai vazusem de 3 ani, de cand s-a mutat in Germania. Mi-a povestit ca in acest timp, cat noi pierdusem legatura, s-a casatorit. Am fost foarte fericita pentru ea si pentru Cosmin. Dar Cosmin nu era Cosmin ci Iulian. Si asa a inceput ea sa-mi povesteasca cum a inceput totul sau cum s-a sfarsit. Totul la o cafea.

     Mi-a povestit de iubirea ei cea mare: Cosmin. Imi mai povestise ea de el dar, doar niste franturi. Asta in pauzele de la munca (pentru ca la inceput, traiul in Germania nu a fost chiar atat de bun, mai ales ca nu avea nici o ruda acolo).

     L-a cunoscut pe Cosmin intr-un pub (hmm ceva imi pare cunoscut :-D), la ziua unei prietene de-a ei. Era dragut  si statea intr-un loc mai retras. Si el venise cu niste prieteni. La un moment dat, ea s-a ridicat sa danseze si el i-a cerut un dans. Un dans care s-au facut trei. :)) Mi-a povestit ca a si sarutat-o de la primul date. I-a cerut voie sa o sarute. Asta m-a amuzat copios.

     Mi-a povestit de prima lor intalnire "adevarata" si de saruturile patimase pe care si le ofereau. Totul era asa de frumos incat eu deja eram "ea", iar Cosmin era "printul pe cal alb". Mi-a povestit de toate mesajele pe care si le dadeau si cum o lua de fiecare data in brate si o saruta, de nenumaratele declaratii de dragoste. Era genul de dragoste care se hraneste din tine, care te devoreaza usor.

     Asa au trecut cateva luni si a venit Craciunul. Atunci a fost prima lor cearta "pe bune". El era obisnuit sa-si petreaca sarbatorile de iarna cu familia, iar ea a insistat sa le petreaca la ai ei, impreuna. A fost 1-0 pentru Amelia. Nici nu imi imaginam sa fi fost altfel. De cand o cunosc eu pe ea, mereu a obtinut ceea ce si-a dorit.

     Atunci i-a cunoscut familia ei. Imi aduc aminte ca atunci am vorbit la telefon si era atat de fericita. "Crede-ma draguto, daca l-ai cunoaste, te-ai indragostit de el. E atat de frumos si atat de dulce. Si se intelege cu ai mei. Nu credeam totusi ca se vor intelege. Il stii pe tata, e mai autoritar..". "A fost cel mai frumos Craciun", mi-a marturisit ea.

     Se mai certau ei dar, ca orice cuplu, cu bune si rele. Au iesit cu prietenii ei de cateva ori. Alteori singuri. Timpul se scurgea asa de frumos. Dar la un moment dat, au ajuns la o rascruce de drumuri. De fapt, am aflat abia acum, ca el nu ii facuse niciodata cunostiinta cu familia lui sau cu alti prieteni. De parca voia sa o tina ascunsa. Ma intreb oare cat suferise saraca Amelia din cauza asta? De fiecare data cand vorbeam cu ea, parea atat de fericita. Dar oare cate lucruri ascundea de fapt?

     Ea voia o relatie serioasa si tot ce implica aceasta, ea era dispusa sa isi asume. El era indecis. Nu facea nimic pentru a evolua, nu punea nici o caramida pentru a construi aceasta relatie. S-au certat intr-o seara. Mi-a povestit ca nu a mai sunat-o atunci ci, abia a doua zi. Ea i-a spus ca nu m-ai poate constinua. Ura incertitudinea.

     La vreo 5 luni l-a cunoscut pe Iulian. Nu era pragatita pentru el dar si-a dat seama ca el o va ajuta sa treaca peste si nu doar asta, ci si in viata. Ii va fi alaturi la bine si la rau. La 1 an a cerut-o si a acceptat (imi aduc aminte de "obsesia" ei: daca nu ma cere dupa 1 an, ii dau papucii..imi pierd tineretea cu el; clar nu ma mai cere daca nu o face atunci :)) ).

    - "Te mai gandesti vreodata la Cosmin? Cum ai reusit sa il uiti? Stiu ca l-ai iubit foarte mult."
    - "Rareori. De fapt, nimeni nu e indispensabil. Mi-am dat seama ca el nu o sa faca niciodata un pas inainte. L-am iubit enorm, poate mai mult decat pe oricare alt barbat din viata mea si tocmai asta m-a facut sa ii redau libertatea. El nu era pregatit pentru mine. Eu voiam prea mult, el nu a invatat niciodata sa imi dea cat voiam. Nici nu cred ca a vrut..."

     Acum e fericita cu Iulian si au si doi copii frumosi. Imi pare rau ca nu l-am cunoscut niciodata pe Cosmin. Mi-ar fi placut sa il cunosc pe cel pe care o facuse pe Amelia atat de fericita dar, asta e. A fost doar o alta poveste superba de dragoste, asa cum, poate, doar in carti o mai gasesti.

Iubitul prietenei mele

 

Eu si G suntem prietene din copilarie. G a avut o relatie frumoasa cu B, care a durat 5 luni. O relatie plina de picanterii. Din pacate, totul s-a sfarsit rapid.

   L-am cunoscut pe B intr-o dupa amiaza, atunci cand G mi-a propus sa iesim la un pub. B trebuia sa lucreze pana tarziu dar programul sau s-a schimbat si ni s-a alaturat. Cand l-am vazut, mi-am dat seama de ce niciodata nu mi-am gasit sufletul pereche :)). Sufletul meu pereche era combinat cu cea mai buna prietena. Ironia sortii!!

  Era frumos, galant si se comporta cu ea de parca era singura femeie din Univers. O adora! Si o invidiam pentru asta. Bineinteles ca in acelasi timp si tineam foarte mult la ea (nu de alta dar am impartit multe amintiri cu G). Seara a trecut si fiecare s-a intors la treburile sale.

   La cateva zile ma suna G. Ne-am despartit! Nu il mai suportam! Era foarte egoist si egocentric! Auzi tu la el, eu nu mai sunt ca la inceput! Am incercat sa o calmez dar nu am reusit..stiam ca nu aveam cum. Timpul va vindeca aceste rani. Dar dupa putin timp, cand s-a calmat, mi-a marturist ca nu l-a iubit niciodata. Iesea cu el doar pentru ca arata foarte bine (se mandrea cu asta) si era un amant perfect (sau a zis demential?!). In clipa aceea mi-am dat seama ca, daca aveam sansa sa ma mai intalnesc vreodata cu B, mi-ar placea sa stam la un pahar de vorba si poate, poate s-o lega ceva. Doar un gand..

  Au trecut 3 luni de atunci. Iesisem grabita de la metrou, voiam sa ajung cat mai repede acasa. Avusesem o zi groaznica si tot ce imi doream era o baie fierbinte cu multa spuma. Cand, cineva ma prinde de brat. Era B si eu eram in cea mai proasta stare a mea. Usor transpirata pentru ca fugisem sa prind metroul, parul imi statea in toate directiile, dresul mi se rupsese si aveam niste bataturi de la noii mei pantofi.

  Uitasem cat de sarmant era B. Dupa ce m-a salutat, m-a invitat sa bem ceva si sa mai vorbim. Asa am aflat ca era single de cand se despartise de G si chiar suferise dupa ea. Mi-a parut rau sa aud asta, mai ales ca G mai schimbasera 3 iubiti intre timp.

  Am inceput sa tot iesim. Ne intelegem foarte bine. Eram amici. Pana intr-o zi cand m-a sarutat. Un sarut fugar pe buze si usor. Nu stiam ce sa mai spun. Tot ce am putut sa fac, a fost sa ii raspund la sarut.Totul a inceput sa se schimbe. Vedeam inimioare peste tot. Asa au trecut 5 luni de cand suntem impreuna. G a fost putin cam suparata pentru asta dar i-a trecut. Daca ei nu ii mai trebuie, atunci il poate face, cu usurinta, cadou altei persoane. Si de ce nu celei mai bune prietene?!

   Suntem in aceiasi camera. Imi da parul dupa ureche si imi depune un sarut cast pe gat. Apoi ma saruta usor pe bune. In momentul ala ma gandeam la G. In urma cu ceva timp imi povestise despre obiceiurile lui B si picanteriile din relatia lor. Asa facea si cu ea dar, nu asta e problema. Nu m-ar fi deranjat asta daca...nu stiam ca asa facea si cu alte persoane. Mai ales cu G. Ma doare..Oare ex-ul lui G imi era interzis?

  Il sarut si inchid ochii. Totul a fost un vis. Ma ridic din pat. Am examen la psihologie...

Fericire, extaz sau nebunie?!

Ce este de fapt fericirea? Se spune ca este vorba doar despre un hormon, oxitocina. Dar tind sa cred ca este mai mult. De ce suntem fericiti atunci cand ni se satisfac poftele si atat de nefericiti atunci cand nu primim ceea ce ne dorim? Atunci este de vina cortizolul (hormonul stresului)?

Esti fericit atunci cand esti indragostit pana peste urechi, cand esti alintat de persoanele din jur, cand promovezi un examen dar, extazul atinge cote maxime si cand este vorba despre un parc de distractie, spre exemplu. Cum am defini fericirea? Dictionarul de Psihologie ne spune ca fericirea este "o stare deosebita de implinire a ceva ce s-a realizat si a provocat un succes neasteptat sau mult asteptat sau asteptat tensionat. Se manifesta ca o stare euforica incarcata de trairi intense ce nu numai ca provoaca un fel de traire recuperatorie puternica, ci si o energizare, o stare de receptivitate si toleranta, cresterea dorintei de a face ca si altii sa fie fericiti."

Numai ca fericirea este diferita de la o persoana la alta. Copii o recunosc cel mai usor si in starea ei bruta. Da-i o jucarie sau lasa-l sa se dea intr-o masinuta si e deja in rai. Problema este la un adult. Omul de rand o poate regasi in lucruri simple, pe cand "bogatasul" nu se multumeste usor. Este fericit cand consuma icre de Manciuria si bea Dom Pérignon, cand merge intr-o vacanta in safari si are un harem de persoane care ii gadila orgoliul prin vorbe frumoase (ca deh, traim in secolul ipocriziei).

Ajung sa ma intreb: este cumva fericirea - calea spre nebunie? Sau doar percepem noi lucrurile atat de diferit incat etichetam lucrurile intr-un mod mai putin conventional?

Hmm sunt bucatareasa?!

Astazi am facut un cheesecake cu afine si cu ciocolata. Sa incep prin a spune ca a iesit ciocolatos? Ca e absolut delicios? Ca nu ma gandesc la cate calorii are..am destul timp maine, cand o sa trebuiasca sa fac cel putin 40 min de cardio? De fapt, nu o sa spun asta.Traiesc momentul si ma infrupt cu o portie zdravana. Pana maine mai sunt muuulte ore (hahaha, oare pe cine pacalesc eu?!).

Vreau sa mentionez doar atat: nu stiu sa gatesc. Totul a inceput cam asa. Acum vreo 3-4 saptamani mi-am dat seama ca nu stiu sa gatesc (wow ce realizare!!). Si ce folos are a sti sa gatesti? De fapt este important. Pentru a supravietui trebuie sa mancam, eventual si sanatos. Si uite asa m-am apucat sa gatesc. Am inceput usor. Mai intai am facut clatite cu Finetti si frisca. E necesar sa spun ca au fost delicioase si ca s-au mancat in aceiasi dupa amiaza, in maxim 2 ore? Hmm, nu cred ca e cazul. Am continuat cu sorbet de mango si acum am scos artileria grea: cheesecake cu ciocolata si afine.

Si dupa ce m-am chinuit vreo 2 h ca deh, trebuie sa stea la frigider..pe urma trebuia sa fie decorat cu ciocolata si irezistibilele afine (carora nu le-am rezistat si am mancat jumatate din cantitate :)) ), minunea s-a infaptuit si a fost gata.

Asta ma face cumva bucatareasa? Nu cred. In afara de retetele astea nu prea am stat in bucatarie. Imi aduc aminte ca atunci cand eram mica, imi era frica de Bau-Bau. Asa si cu bucataria. Daca apare Bau-Bau si ma papa? So go, go, go...afara din bucatarie.

Culmea e ca incepe sa devina o pasiune..am descoperit ca ma relaxeaza. Si beneficiarii acestui mic rasfat sunt, bineinteles, ai mei. Nu stiu cat o sa ma tina aceasta "relaxare" (probabil pana in sesiune :)) ) dar, trebuie sa imi exploatez cat mai mult "talentul" de bucatareasa.

Acestea fiind spune, trebuie sa mancam ca sa traim si nu sa traim pentru a manca. O seara placuta!!

De la adevar pana la minciuna este doar o bomboana de ciocolata

Un vechi proverb spunea ca "minciuna se afunda ca plumbul si iese ca frunza". Nu stiu cat adevar cuprinde dar este bine sa-l luam in seama atunci cand vrem sa "omitem" sau sa "decoram" putin un fapt.

Nu stiu de ce nu se mai pune accent pe autenticitatea intamplarilor si se prefera zvonurile sau practicarea "telefonului fara fir". Care este adevaratul motiv al acestor persoane? Oare se simt mai "cool" sau o fac doar pentru ca au uitat cum e sa fii un om just?

Cat de corect este sa ne mintim persoanele dragi noua ca noi mergem in locul X doar pentru a ajuta nu stiu ce prieten cand, de fapt, noi vrem doar mai multa distractie? Sau sa ramanem intr-o relatie doar pentru ca ne este frica de singuratate (o sa revin asupra acestui subiect), astfel continuand sa spunem "te iubesc" cu acelasi zambet fals? Sau sa ne mintim cei mai buni prieteni doar pentru a sta cu iubitul/iubita pe care o/il cunoastem de doar 2 saptamani?

Adevarul doare, stiu. Dar, il prefer in detrimentul minciunii. Nu vreau sa am o prietena care sa ma minta (btw exista prietenia adevarata sau e doar SF?). Nu vreau o familie care sa denatureze adevarul pentru nu stiu ce motiv. Nu vreau un iubit care sa omita sa-mi spuna adevarul (care,de altfel, e o minciuna prin omisiune) doar pentru a ma proteja (asta crezand el).

Dar nu mintim doar aceste persoane, din pacate. Ne mintim si pe noi insine. Credem ca daca "infrumusetam" situatia sau zvonul etc., o sa fie mai bine. Astfel, intr-o zi, nu o sa ne mai recunoastem. Sau deja suntem incognoscibili?!

O zi melancolica

A trecut mult timp de cand m-am indragostit pentru prima data. Uneori avem impresia ca ne indragostim doar de un om dar, tind sa cred, ca m-as putea indragosti oricand. Poate de noua mea rochita nude sau de sandalele albastre ce ma poarta pe strazile Bucurestiului vara.

Este o mare diferenta intre iubire si starea aceea minunata de indragosteala. M-am indragostit de mai multe ori dar am iubit cu adevarat doar doua persoane. Am crezut ca exista o singura iubire in viata. Viata m-a surprins! Intr-un mod placut, desigur.

A trecut mult timp de cand ultima ramasita de dragoste s-a scurs din trupul meu, din mintea mea si, totusi, astazi ma intreb: oare voi mai putea sa iubesc cu aceiasi intensitate? Sau toate momentele acelea minunate imi vor ajunge pentru toata viata?

Uneori imi place sa ma gandesc ca voi ajunge o batranica fericita, cu multi nepoti, care sa aiba o biblioteca plina de carti vechi..asta alaturi de un El.

Dar oare voi fii vreodata pregatita sa trec in alta etapa a vietii? Sau poate gandesc prea mult atunci cand ar trebui sa actionez..Poate am ajuns sa analizez prea mult si sa nu imi mai doresc sa socializez intr-o lume in care se gaseste doar rautate..asa ca o sa incep prin a manca ceva dulce si sa ma uit la un nou episod din serialul meu. Viata nu e atat de gri, doar vremea de afara e de vina. Carpe diem!!